Mi-ai găsit sufletul aruncat ca pe un lucru netrebuincios. L-ai șters de praful pașilor indiferenți și m-ai căutat cu privirea între trupurile care goneau în grabă în jurul tău. M-ai zărit și ai știut că este al meu, că mi-a fost furat, mi-a fost folosit și mi-a fost abandonat.
Întinzi mâna ușor spre mine, dorind să simt încrederea ta, bucuria și căldura cu care ai avut grijă de bucățica mea, din mine, pe care ai găsit-o călcată în picioare și prăfuită.
Îl vreau înapoi, să am grijă de el, să mă învăluie cu căldura de odinioară, să mă umanizeze înapoi, să mă facă să simt din nou viața, zâmbetul, bucuria picurilor firavi de ploaie,mirosul florilor de câmp.
Îți mulțumesc cu privirea goală, ochii goi de amintiri,zâmbetul parcă pictat de un artist dornic să exprime bucurie într-un tablou care îi acoperă strigătele de disperare. Știu că mâna ta întinsă spre mine mă cheamă să fiu a ta. Rochia albă îmi acoperă doar trupul firav și slăbit, nu și nebunia de culori care ies din mine.
Mă las în brațele tale...cu totul. Vreau să simt prin tine lumea ce ne înconjoară, vreau să respir prin tine aerul puternic de afară, vreau să mă bucur prin tine de soarele ce apune în depărtare. Vreau să mă trăiești și pe mine cu aceeași pasiune cu care o faci cu tine și să mă porți în fiecare gând al tău.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu