[...] Dar oare pentru cât timp va rezista să nu și-o amintească goală, excitată, frumoasă? Să retrăiască momentul când e în brațele lui? Să îi fie dor de ea?
Ea ajunge cu mult înaintea lui în locul încărcat cu amintirile, trăirile, emoțiile, sentimentele lor. Îi e dor, o doare, se simte când puternică când plăpândă ca un fulg de nea căzut în toiul verii. Încearcă cu o privire să rememoreze toate momentele cândva trăite aici, să le cuprindă în ființa ei și să nu le mai lase...dar știe că nu asta e soluția.
Se plimbă aievea, plină de tristețe și ură. Atâtea întrebări fără răspuns și totuși atâtea vor veni. Dintr-o dată se simte fără putere, sufletul pare să vrea să o privească de sus, să o lase goală, fără amintiri, fără durere.
Se aud pașii lui mărunți pe hol...zgomotul cheilor. Sufletul pare să îi fi revenit, inima îi bate din ce în ce mai tare. Se lasă ușor pe patul acoperit cu mătase și vrea ca el să vadă totul în privirea ei. Nu are planuri, scenarii. Are doar durere și mult prea multe nopți pline doar de lacrimi, fum greu de țigară și pahare nesfârșite de alcool.
El intră, știind că ea e acolo, goală, plină de dorință. Se oprește pentru o secundă, îi zărește privirea ce pare să spună mai multe decât toate cuvintele spuse vreodată...nu poate să vorbească...pentru că e prea târziu. Cuvintele nu își mai au rostul. Nimic parcă nu își mai are rostul. Nimic din ce nu a făcut sau nu a spus, a rămas acolo în sufletul lui. Ea nu le mai vrea, nu le mai aude, nu le mai simte, nu le mai vede. Vrea să fugă spre ea, să o cuprindă în brațele lui puternice, să o dezbrace de privirea de gheață, să își lase trupul să vorbească pentru el.
Îl oprește. Își pleacă ușor capul, îl cuprinde cu brațele ei firave, care parcă îl lovesc...de atâtea ori de câte i-a lovit și el sufletul gol. Nu mai simte nimic venind din trupul ei decât o tristețe oarbă, pe care nu o mai poate alina.Se urăște pe el, o urăște pe ea, urăște zgomotul lumii exterioare care pare să pătrundă mai ușor ca niciodată pe geamul întredeschis.
Ea pleacă, lăsând acolo o parte din ea. O parte cu care s-a luptat mult prea mult, o parte care i-a cuprins întreaga existență, rupând-o încetul cu încetul de ea. Nu plânge, nu regretă, nu simte nimic. Vrea doar să fie întâmpinată de razele soarelui, care o așteaptă orice s-ar întâmpla. Nu privește nici măcar o secundă spre partea aceea a vieții care cândva însemna totul. Se hotărâse și nimic nu o mai poate întoarce!
El rămâne gol, cu întrebări și răspunsuri, cu soluții....și totuși singur. E momentul să revină la viața lui pe care și-a apărat-o cu atâta pasiune...când poate nu era cazul.
Clădirea rămâne goală în urma lor, păstrând încă vii amintirile unei iubiri sfârșite înainte de a începe...
