Niciodată nu mi-a plăcut în mod special Bacovia....Mi s-a părut dacă nu puțin ciudat...dar ”altfel” cu siguranță.
Și totuși, acum simt cum griul lui plumburiu mi-a invadat mintea cu totul...
Furtuni zgomotoase și agresive devin din ce în ce mai intense. Mă copleșește griul apăsat și trist.Pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele, capul îmi e din ce în ce mai plecat, inima o simt cum îmi sare din piept...
Totuși, în aceasta atmosferă bacoviană văd o lumină de culoare...e undeva departe. Mai mult îi simt prezența caldă, decât o văd.
Deodată mă simt ridicată de la sol și plutesc încet spre culoare. E o senzație caldă. Închid ochii încet și mă las în voia sorții.
Dar...
Îmi dau seama că nu așa trebuie să procedez. Mă hotărăsc să cobor pe pământ și să lupt pentru pata mea de culoare. Vreau să mă târăsc până acolo, prin furtuni și vijelii. Vreau să îmi găsesc singură calea, nu să mi-o mai dicteze vântul. Oricât de greu ar părea, va merita efortul...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu