Jurnal deschis

Rascolind prin ceva fisire prafuite, am gasit o...sa o numim poezie, oare?
Am scris-o...nu mai stiu cand..nici nu cred ca mai conteaza asta.
Idee ea ca am recitit-o si mi-a dat un puternic sentiment de...acum :)
Here it goes:





De ce plangi? Cu lacrimi de sinceritate…
De ce ma privesti ? pur, sincer si nevinovat…
De ce ma alinti ? si folosesti tot ce stii ca imi place ?
Si de ce minti ?
Lacrimile nu pot fi decat sincere…
Privirea doar pura…
Iar tot ce zici tu nu are sens…
Plangi fara sa iti para rau,
Privesti fara sa vezi ceva…
De ce vrei sa restabilesti regulile vietii ?
Toti le respectam si ne plac.
Tu nu le vezi rostul,
Nu le respecti,
Nu le cunosti,
Dar nici nu le vrei.
Tu esti tu…asa cum esti…sau cum crezi ca esti !
Iar paradoxul e ca asa te vrei tu..
Esti rodul dorintelor tale,
Esti cel la care visai copil fiind.
Nu ne placi asa,
Nu ne ajuti cu nimic,
Dar cumva te iubim…
Ai tu modul tau de a o cere, si mai ales de a o lua..
De la toti si de la fiecare in parte…




Si de ce m-ai ales pe mine ?
Sa imi faci tot ce vrei,
Sa imi dai doar ce vrei..
Si sa imi ceri totul ?
Sunt eu sacrificiul uman pe care ti-l ceri periodic ?
Daca da, accept…
Stiind ca undeva..candva…si tu vei fi sacrificat…
Pentru o cauza la fel de absurda ca si asta…