Jurnal deschis

Oarecum te simt din ce în ce mai “ne-al meu”. Nu ai auzit nimic din ce ti-am spus, nu ai avut curajul sã meditezi asupta tuturor încercãrilor mele aparent esuate de a-ti deschide ochii. Nu stiu câtã rãbdare mai am, sau mai vreau sã mai am.

Deja am obosit sã tot sper, nu mai am imaginatie sã mai vizez…stiu ce e în sufletul tãu. Dar nu e nici pe departe de ajuns. Trebuie sã constientizezi tu, sã ai puterea sã recunosti, sã vrei sã faci asta !

Timpul se scurge în defavoarea noastrã.

Doamne, cât e de greu, cât e de confuz totul, iar tu nu mã ajuti deloc. Si nu din cauzã cã nu ai putea…poate cã nu vrei, poate cã ti-e greu, poate cã nu stiu eu sã-ti cer.

Deja am început sã mã complac în situatia asta, încât îmi va fi greu sã mã imaginez într-o alta, cu toate cã acum ceva timp, era ceea ce îmi doream cel mai mult.

Cred cã a venit timpul sã învãt sã pierd, sã plãtesc si eu rãutãtile neintentionate , dar care totusi au rãnit pe cineva…cândva.

Aproape cã nu mai am cuvinte. Le-am rostit pe toate. Din punctul meu de vedere, lupta mea s-a încheiat, am predat armele…

Astept o reactie, un impuls, o privire, ceva care sã se traga dintr-o sperantã…dar cum deja m-ai obisnuit, tot astept…

Tot ce sper e sã nu mã obisnuiesc cu starea asta de asteptare continuã…


Ti s-a întâmplat vreodatã sã te adâncesti într-un mister…sã te atragã pe zi ce trece mai mult…cu fiecare zi sa fii tot mai curios de ce se aflã dincolo? Oarecum sã stii cã poate totul se termina urât, dar în acelas timp, sã fii mult prea curios…si sã înaintezi….sperând…cã ce?

Cã iar vei gãsi pentru a nu stiu câta oarã dragostea pe care o cauti cu disperare de fiecare datã în chipul fiecãrei persoane? Cã va fi asa cum îti plãnuiesti tu? Cã vei fi rugat într-un mod mult prea dragut si blajin sã îti opresti sãpãturile?

Nu ai nici cea mai vagã idee ce se întâmplã în jurul tãu, dar cert e cã vrei sã afli. Crezi cã esti înarmat cu tot ce e nevoie pentru a începe aceastã excursie…tragi aer în piept si pornesti la drum..plin de sperantã si asteptãri…

Ti-e teamã la un momentdat sã te mai întorci, deja luminile s-au stins în spatele tãu…asa cã tot ce poti face e sã îti continui drumul…

Într-o oarecare mãsurã trãiesti ceva ce altãdatã doar visai..iar acum, nu mai pare atat de usor…în imaginatia ta poti sã te opresti când vrei, nu faci nimic care sã aibã consecinte neplãcute…dar acum, când iti trãiesti visul..tu, cu propria ta fiintã, ajungi sã te întrebi dacã a fost bine ce ti-ai dorit în taina cândva…

Asta e….lasi în urmã o lume certã si palpabilã si te afunzi în necunoscutul ce a luat un chip frumos de om…pânã la urmã si el e ca tine…si acest chip poate e la fel de speriat si nesigur, poate îsi pune aceleasi întrebãri..e adevãrat cã afiseazã o sigurantã debordantã…dar cum prea bine stii, dincolo de acest mister încã nu stii ce se aflã…

Încet incet, realizez cã pânã la urmã cam tot ce îti doresti în tainã, cam toate lucrurile pe care le-ai trece pe lista “ce vreau sa fac inainte sa mor” iau o întruchipare a realitãtii..si te întâmpinã…sub diverse forme si mãrimi…ce e trist, e faptul cã nu de putine ori nici mãcar nu iti trece prin cap cã tu tocmai iti trãiesti un vis, o dorintã…

Asa cã ai grijã ce îti doresti…nu cum îti doresti… cã pânã la urmã la asta se rezumã viata noastrã…sã luptãm pentru ceea ce ne dorim.











o amintire din perioada studentiei