Jurnal deschis

 





                                                                                                           Ma urc in masina, imi iau doar ce cred ca am nevoie in calatoria mea imaginara si plec…inca nu stiu unde, dar cert e ca plec…apune soarele, vantul bate incet…ceva e perfect si imi place.

 Aerul miroase a nou, frunzele cad incet in urma mea…Iar eu plec….Nu ma mai intorc, nu am unde, nu am de ce si nu o sa mai am nici cu ce, mai ales.

Ideea ma bucura mult de tot. Stiu ca acolo e altfel…e tot timpul soare, e o alta lume, voi gasi o noua “eu” cu care o sa ma acomodez destul de usor si nimic din ce las in urma nu o sa mai fie parte din mine…

In timp ce trec pe langa plopii impunatori care strajesc drumul de o parte si de alta, trec printr-o stare ciudata oarecum. Imi doresc sa imi doresc sa ma intorc, sa fie ceva care sa ma faca sa imi schimb cursul calatoriei…Bizar, dar nu e absolut nimic. Nu mai e nimic. Sau cred ca nici macar nu a fost vreodata, doar ca pana acum aveam o putere mai mare de a crede in anumite lucruri, pe care reuseam sa mi le impun cu o usurinta dezarmanta.

Caut disperata printre cd-urile ratacite in torpedou ceva…nou…dar stai, realizez ca nu am..asa ca iau un cd la intamplare…”zece intamplari ciudate si-o minune”…imi place, cred ca o sa il ascult pe asta. oare o minune ar putea sa mai faca ceva bun dupa acele intamplari ciudate? da, poate ca da…pana la urma e minune, si asta e rostul ei…

Si totusi…Adina, revino…esti aici, acum, tu. “Nu pleca, e mai bine aici”.” Da, stiu, cu toate ca de multe ori ma simt prizoniera in propria mea lume, o lume din care EU nu ma las sa ies…”

De ce de fiecare data cand sunt asa vreau sa plec, ma vad facand asta si nimic altceva? Cat sunt de lasa, incat niciodata nu ma gandesc cum sa raman si sa vad ce e de facut? Uneori ma urasc…si da, poti sa o faci si tu! Numai sa imi spui...