”...din ciclul întrebări existențiale
...la inițiativa unei persoane, plănuiești să mergi pe un anumit drum, își asumi anumite responsabilități și ești perfect conștient de riscurile drumului ales. Însă la un moment dat, acea persoană clachează și dă bir cu fugiții, lăsându-te cu ochii-n soare.
Abia atunci observi că ai avut doar o falsă impresie că nu ești singur.”
Când am citit prima oară această postare pe blogul lui Sorin, îmi aduc și acum aminte de sentimentul de tristețe care m-a cuprins. Și de fiecare dată când mă încearcă și pe mine vreun pui de supărare, la rândurile lui mă gândesc...
Și nu, nu o să spun că înțeleg perfect despre ce este vorba. Că nu este așa. Cum suntem cu toții diferiți și modul nostru de a percepe lucrurile este la fel de diferit.
Ce pot doar să spun, este că înțeleg acel tip de tristețe pe care a concretizat-o în acele rânduri...Pe mine astfel de sentimente m-au purtat spre altele, care încet-încet au devenit unele frumoase.
Pentru a ajunge acolo unde trebuie să fim, avem mulți pași de urmat, multe checkpoint-uri de bifat, multe nivele de trecut. Și cu cât suntem mai aproape, cu atât gradul de dificultate este unul mai ridicat. Tocmai de asta, doar cei cu adevărat puternici și curajoși, își îndeplinesc ”misiunea”. Iar rezultatele, spun ei, merită pe deplin efortul, lacrimile, sentimentele de teamă, groază, pesimism și neîncredere....
2 comentarii:
Te anunt eu daca merita :) La mine a trecut mai bine de un an jumate si nu vad nici un rezultat...
O să merite, sunt sigură de asta..:)
Trimiteți un comentariu