Există vreo meserie față de care să aveți un anume...respect, să ii zicem? Eu da. E meseria de doctor.
De când sunt mică, îmi amintesc de faptul că i-am privit cu mare admirație pe cei care practică aceasta meserie. Și încă îi privesc.
Mi se par niște oameni puternici.Oameni care știu exact ce vor și nu se tem să își trăiască visul, oricare ar fi el.
Din păcate, în România, meseria asta nu e apreciată deloc la adevărata ei valoare și nu i se acordă importanța pe care o are . Pornind de la salariile pe care le au medicii, până la condițiile de lucru.
Dar nu o să mă apuc acum să fac politica și să găsim vinovați...că nu asta e ideea. Vinovați suntem cu toții într-o oarecare măsura, asta e tot ce vreau să spun.
În viata mea, până acum, nu am avut prea mari tangențe cu spitalele și cu doctorii. Asta mă bucură :)sper să rămân cât mai multă vreme în stadiul ăsta. Dar îmi aduc aminte de o întâmplare de acum mulți ani.
Aveam cam 16 ani, eram în vacanța de vară la bunici și m-a mușcat un câine. Ei, dar închipuiți-vă că atât de rău m-a "capsat", încât am ajuns la Urgențe.
Și cum stăteam eu acolo întinsă pe un pat, iar doamna doctor îmi cosea rănile și măsura găurile din mână, intră la un moment dat un domn, într-un cărucior cu rotile. Era împins de un doctor, care în momentul în care m-a văzut, mi-a făcut semn să tac. Mă și gândeam:"ce naiba, omul ăsta nu știe că e în cărucior cu rotile?". Omul perfect conștient, vorbea, era coerent. Până când, la un moment dat e întors cu spatele la mine. Și atunci mi-am dat seama de ce mi s-a sugerat să tac. Săracul om avea înfipt în cap, un ditamai parul. Și din câte mi-am dat seama, el nu știa lucrul acesta. Nu îl lăsau să își pună mâna acolo, pe motiv că :"s-a lovit și să nu se infecteze". Ceee???
Și eu care atunci eram sigură de cazul meu că era unul dintre cele mai grave :)).
Și acum stau și mă gândesc cum aș fi reacționat eu, ca și medic în situația în care îmi vine un pacient cu un par în cap.
Cred că leșinam de vreo 5 ori, până se prindea săracul om că e ceva în neregulă.Și asta, totuși, nu cred că era unu dintre cele mai grozave cazuri. Nu vreau să îmi închipui cum e să îți vină oameni cu inimile, ochii, creierii,ficații pe afară...iar tu să îi repari.
Să ai prima oară puterea să treci peste imaginea de inceput, după aia, să te duci frumos, sa te speli pe mâini și să te apuci de "reconstruit". Să știi că de tine depinde viața oamenilor care ajung acolo.Nu contează că nu ai chef, că ești în nu știu ce stare, că planetele nu sunt aliniate cum trebuie. Nu, asta e treaba ta, să faci tot ce îți stă în putință să îi salvezi viața pacientului.
Mi se pare extraordinară meseria asta, iar din partea mea are tot respectul...la fel ca și oamenii care o practică!Jos pălăria!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu